Ascultați podcastul aici. Toate episoadele sunt disponibile aici.
Ruxandra Miuți are studii de licență în inginerie, un MBA și specializări în marketing, monitorizarea strategiilor de specializare inteligentă și economie circulară. S-a implicat ca expert sau consultant în proiecte din domenii diverse, de la tehnologii digitale la industrii creative și culturale, având o contribuție în adoptarea inovării în conceptele proiectelor culturale. În proiectul ACCELERATOR, a realizat studiul UNVEILING PERSPECTIVES: EXPLORING THE BOUNDARIES OF CONTEMPORARY VISUAL ART, o cercetare a practicilor artistice în artele vizuale europene. În prezent, Ruxandra este Innovation Manager la Green Digital Innovation Hub.
Andrei Breahnă: Povestește-ne câteva lucruri despre tine. Cum s-a întâmplat întâlnirea cu proiectele culturale?
Ruxandra Miuți: Pentru mine întâlnirea cu proiectele culturale a fost întâmplătoare, dar urmată de o dragoste la prima vedere. Sunt o persoană de formație tehnică, dar, în structura mea sunt o persoană umanistă și m-au atras întotdeauna proiectele culturale. Pentru că am pornit în viața profesională pe altă direcție, m-am bucurat foarte mult când m-am întâlnit cu proiectele culturale și am putut să valorific celelalte cunoștințe pentru a sprijini aceste proiecte. Pentru mine este întotdeauna o bucurie să văd că, deși nu am fost personajul principal, omul de pe scenă, lucrurile s-au întâmplat și pentru că eu am contribuit la ele.
Andrei Breahnă: Totuși, pe lângă faptul că nu există foarte multe finanțări în zona acesta publică, noi, în domeniul cultural, nu primim subvenții directe de la stat, deci practic toate finanțările pe care le am obținut au fost în baza unor concursuri care, în general, sunt cu foarte mulți participanți. Cel puțin oamenii din artă știu despre AFCN – instituția cea mai importantă din România care oferă finanțări pentru zona artelor vizuale. În domeniul nostru, finanțarea prin Granturile SEE, implementată prin Unitatea de Management de Proiect de la Ministerul Culturii, echipă pe care o și salutăm cu această ocazie, a fost un game-changer care ne-a dat o cu totul altă dimensiune. Adică să te proiectezi pe 24 de luni pentru un proiect te scoate, practic, din această, să-i spunem, chiar precaritate, pentru că, de fapt, pentru a avea continuitatea unei activități ai nevoie și de o finanțare corespunzătoare. În ceea ce privește Acceleratorul, pentru noi a fost o oportunitate fantastică pentru că am creat un proiect scalabil. Pentru cei care ne ascultă și sunt din afara domeniului cultural, trebuie să știți că, în general, proiectele culturale, expozițiile sau alte proiecte în domeniul artelor vizuale nu sunt repetabile. De cele mai multe ori sunt proiecte care încep, se termină și apoi, practic trebuie să o iei de la zero. Acest lucru generează o oarecare greutate în a funcționa, continuu.
Cu proiectul Accelerator, deja putem spune că am obținut încă două alte finanțări și mă interesează să ne spui cum ai văzut tu proiectul și cum vezi impactului său?
Ruxandra Miuți: Este unul dintre cele mai grele proiecte în care am participat, pentru că, deși pentru domeniul proiectelor culturale, a obținut o finanțare mare față de sumele care în general se acordă, a fost un proiect ambițios, care și a propus foarte multe rezultate și, realist, vorbind, bugetul pe care l-a avut nu a fost chiar atât de generos pentru ambițiile stabilite și atunci a trebuit să fie suplinit cu un efort uman mare. Acum, ne aflăm aproape sfârșitul proiectului și mă bucur că s-au îndeplinit cam toate jaloanele propuse. În afară de faptul că proiectul a generat alte două proiecte, a generat produse culturale. Mie mi se pare un lucru foarte important, pentru că noi, cei de față, știm ce înseamnă să fii pe o piață foarte volatilă, în care să fie greu ca un produs cultural să fie conturat. Proiectul Accelerator a reușit lucrul acesta. Produsele culturale sunt cele care validează, în piață, efortul unei echipe. Spun asta din perspectiva de marketing, iar produsele culturale sunt cele care asigură finanțările următoare pentru organizația respectivă, așa cum suntem și noi.
În proiectul Accelerator și în apelul de finanțare, la un moment dat s-a pus accent pe inovare, însă avem dificultăți în a defini inovarea. Inovarea vine la pachet cu transformarea digitală, care încă nu este foarte bine înțeleasă. Am menționat lucrul acesta pentru că ai spus că organizațiile din domeniul cultural au acces la un număr mic de apeluri de finanțare. Dacă s-ar orienta și către digitalizare, s-ar extinde proiectele la care pot apela pentru că există finanțări europene care pun accentul pe cultură în contextul digitalizării și care sunt foarte puțin cunoscute la noi.
Andrei Breahnă: Într-adevăr, în timpul pandemiei a fost un efort puternic din partea tuturor pentru a fi prezenți și a supraviețui, de a face expoziții online sau alte evenimente online. După pandemie, ne-am întors la un mindset de „business as usual” și atunci, într-adevăr, acest proces inovativ nu a fost dus până la capăt. Poate este, într-adevăr, o oportunitate ratată. Sau poate este și o inerție foarte mare a domeniului.
CEO-ul uneia dintre cele mai galerii din lume, Galeria Pace care este deja o corporație, spunea că, în următorii zece ani, piața de artă și ecosistemul de artă nu va mai arăta ca ecosistemul de artă actual, care, în mare parte arată ca în ultimii 100 de ani și că vom merge spre alte modele. Nu știm încă care sunt aceste modele, dar în mod clar trebuie să explorăm și alte oportunități de finanțare pentru a putea ieși din obiectul de activitate clasic.
Ruxandra Miuți: Dincolo de finanțare, există și nevoia de a ne poziționa și putem spune că nu știm care este direcția. Asta este un avantaj, pentru că putem crea această direcție. Lumea e deschisă și aș spune că, poate ne-am întors la ce știam înainte de pandemie, dar eu cred că undeva a rămas în memoria noastră faptul că ne-a fost mai ușor să facem anumite lucruri sau că am atins un public mai larg folosind anumite tool-uri și, dincolo de entuziasmul de a ne putea întoarce la viața noastră de dinainte, va veni un moment în care ne vom aminti că anumite instrumente ne fac viața mai ușoară și, de ce nu, ele pot interveni chiar în procesul de creație. Și în cazul proiectului nostru, vom intra imediat în perioada de sustenabilitate. Și capacitatea de a investi pentru a menține anumite produse în atenția publicului va fi vizibil ușurată dacă vom folosi digitalul pentru asta.
Andrei Breahnă: Aș vrea să revin și să te provoc, în calitate de consumator de artă, și să te întreb care crezi că este rolul artei contemporane în societate? De ce anume ar trebui stakeholderii să finanțeze acest domeniu, în termen de impact, să spunem?
Ruxandra Miuți: Am făcut la un moment dat un studiu, tot în zona de inovare. La momentul acela, făceam o cercetare pentru a descoperi ceva numit „domenii de specializare inteligentă în București” și am descoperit un lucru foarte interesant care răspunde întrebării tale. Am descoperit o caracteristică interesantă a orașelor, cum este Bucureștiul și cum ajung din urmă Cluj, Timișoara, Iași, Brașov. Știm foarte bine că, în ultimele decenii, economia orașului se dezvoltă pe servicii, iar asta atrage după sine o dezvoltare a industriilor creative și culturale și mai ales a domeniului artistic. Pentru că în oraș există un număr de locuitori care, după ce pleacă de la jobul lor, în care fac serviciile pe care le fac, au nevoie să facă ceva cu viața lor. O compensare. Iar acest public este consumator de cultură și de artă. Deci, există un pattern al orașelor în care se dezvoltă serviciile. Din urmă vine arta și cred că Bucureștiul încă abia începe să simtă ce înseamnă lucrul acesta. Vedem deja festivaluri în paralel, vedem din ce în ce mai multe expoziții private, vedem că publicul începe să nu doar să înțeleagă, dar să caute experiențe artistice, interacțiune cu arta. Adică nu se mai mulțumește să meargă într-un muzeu, o să privească un tablou.
Andrei Breahnă: Ajungem astfel la aspectul medierii culturale. In proiectul nostru am fost axați mult pe mediere culturală. Cum crezi că ar trebui domeniul cultural, care altfel pare să fie destul de închis, să ajungă la public? Care ar putea fi mecanismele de a ajunge la acest public, despre care spui că există?
Ruxandra Miuți: Medierea culturală este foarte puțin cunoscută și răspândită la noi. Și noi, în proiect, am făcut eforturi pentru a explica ce facem prin procesul de mediere și de ce e necesar. Se pune peste tot accent pe storytelling, iar acesta este un instrument. Cineva folosește storytelling-ul. Cine face lucrurile astea? Mediatorul cultural face asta. Mediatorii culturali sunt puntea de legătură între procesul de creație și consumatorul de artă. Chiar dacă, în momentul de față noi nu avem o școală, ei pot fi persoane din alte profesii, care pot veni cu o specializare într-un anumit domeniu și pot să facă lucrul asta, doar trebuie să își dorească și să înțeleagă că este o meserie pe care aduce foarte multe satisfacții, pentru că este o profesie.
Andrei Breahnă: Am fost anul trecut la în la Priștina, în Kosovo, la o bienală care se numește Manifesta, unde am avut ocazia să o întâlnesc pe curatoarea acestei bienale care mi-a dat cartea de vizită și nu scria curator, scria „mediator cultural creativ”. Mi-a atras atenția mult lucrul acesta pentru că identitatea de curator este foarte puternică în sistemul de artă și a funcționat ca un leverage (pârghie) foarte puternic și de putere. Spun asta apropos de cum a evoluat discursul, narativul fenomenului de artă. Rolul bienalelor este de a activa orașul în care acestea au loc. Am întrebat-o de ce anume a scris asta și mi-a explicat că rolul ei era nu numai despre a alege artiști, ci, în același timp, și despre a se uita la locuri, de a vedea care sunt comunitățile care sunt acolo și cum anume se poate crea legătura între artă și comunități.
Ruxandra Miuți: În momentul în care piața se îndreaptă către o anumită direcție, automat și în mediul academic se vor lua anumite decizii corecte. Două lucruri am de adăugat la ceea ce ai povestit. O dată ai folosit termenul de activare. Activarea este exact ce spuneam că se întâmplă în orașele care se dezvoltă pe servicii – deci activarea comunităților și implicarea acestor comunități în artă și în cultură. Asta se întâmplă sub umbrela termenului de activare. Și legat de ceea ce spuneai că scria pe acea carte de vizită: există un concept care vine tot din zona de tehnologie, folosit pentru prima dată de creatorii Apple, pe care l-am experimentat într-un alt proiect și a funcționat foarte bine. Este vorba despre folosirea metodologiei „Design-Thinking” în crearea produsului cultural. E destul de dificil să pui procesul acesta într-un proiect care este propus spre o finanțare, pentru că în aplicație se cere o concretețe care e greu de atins de la început, dar este ceva ce se poate face cu succes.
Ce înseamnă „Design-Thinking”? Înseamnă că, în momentul în care ai pornit la drum, nu știi neapărat ce îți va rezulta la capătul proiectului. Dar întotdeauna rezultă ceva care depășește așteptările.
Andrei Breahnă: Îți propun să discutăm despre impact și de rezultate. Tu ai o experiență largă, inclusiv în zona de evaluare de proiecte și ai văzut foarte multe proiecte înainte să începem să lucrăm împreună. Cum ar trebui să ne uităm noi la noțiunea de rezultat al unui proiect? Care ar fi învățăturile dintr-un proiect de tipul Accelerator-ului ?
Ruxandra Miuți: Mi-ai pus mai multe întrebări într-una singură, pentru că, dacă ar fi să răspund din perspectiva unei persoane care a evaluat proiecte, evaluatorul caută proiecte rotunde, care se deschid și se închid cu ceva palpabil. Știm că atunci când definim produsul cultural, de multe ori trebuie să avem un produs fizic ca să considerăm că am atins acea cerință.
Ies din zona asta și spun că în implementare lucrurile nu se văd așa. Așa cum ai spus și tu, rezultatele încep să se vadă după un timp. E acel impact care poate este greu de monetizat în momentul scrierii, în T Zero, când scrii proiectul inițial, însă efectul bulgărelui de zăpadă apare, iar asta se confirmă în ceea ce ai spus, într-un număr mai mare de candidaturi în cadrul apelului deschis pentru artiști. Cred că ceea ce ne lipsește – și aici vorbesc în general, de oamenii implicați în proiecte culturale, este răbdarea de a vedea rezultate, iar asta vine la pachet cu dorința de a rezolva toate problemele domeniului într-un proiect. Am văzut proiecte din alte țări decât din România și eu zic că e bine să învățăm din ce fac alții. Își propun lucruri mai mici și în pași mai mici, pe care le pot măsura într-un interval de timp scurt sau mediu. Și noi ar trebui să învățăm și să fim mai răbdători, să nu alergăm și să mergem în pași mai măsurați.