Asculați aici acest episod, iar aici celelalte episoade.
Invitata acestei ediții a podcastului este Raluca Șoaita, co-fondator Gaep Gallery și fondatorul Tesseract Architecture, singurul studio de arhitectură specializat pe domeniul medical din România.
Cred că deja se întâmplă ceea ce eu îmi doresc. Vedem o artă care este mult mai aproape de om, comunitate, de social, o artă care este făcută de echipe mari, de comunități mari. Am văzut și la Documenta de anul acesta acest lucru. Vedem o artă care este foarte apropiată de arhitectură, arhitectura care este apropiată de artă. Și arhitectura concentrează mult mai mult pe ceea ce înseamnă utilizator și a redus scara. Vedem emoționalul, care este tot mai mult adus în discuție. Din punctul meu de vedere, este o direcție total nouă și cred că este foarte interesant de urmărit.
Andrei Breahnă: Probabil mulți dintre cei care ascultați acest podast o cunoașteți pe Raluca sau ați citit despre ea în presă, dar poate nu știți atât de multe lucruri despre legătura Ralucăi cu arta. Bine ai venit, Raluca. Aș vrea să te întreb care este legătura ta cu arta și cum a intrat arta în viața ta?
Raluca Șoaita: Mulțumesc pentru invitație. Arta a intrat în viața mea odată cu arhitectura, având în vedere că sunt arhitect și că am studiat artă în perioada studiilor universitare. Arta întotdeauna a fost apropiată de arhitectură și astfel am intrat în contact cu ea. E adevărat că, în perioada anilor de facultate, arta, de cele mai multe ori se oprea în anii 60 ’70, ca și arhitectura. De fapt trigger-ul care m-a atras, ca după aceea arta să devină o parte din viața mea în mod recurent, a fost modul în care am avut contact cu arta contemporană, cu artiștii din România care fac artă contemporană. Mi-am dat seama, de fapt, ce impact poate avea ea asupra muncii mele de zi cu zi și asupra felului în care eu creez în arhitectură.
Andrei Breahnă: În arhitectură există multe exemple de arhitecți care, totuși, prin clădirile lor destul de mult asimilați cu arta, dacă e să ne gândim la fundația Louis Vuitton proiectată de Frank Gehry. Ți se pare că e o schimbare de forță, să spunem, între artă și arhitectură sau o clădire poate fi o operă de artă? Diminuează acest lucru rolul ei în percepția arhitecturii sau invers? Cum vezi relația aceasta de putere, poate, între arhitectură și sau spațiu și artă?
Raluca Șoaita: Arhitectura în sine este o artă. O susțin sus și tare. E adevărat că din ce în ce mai puțin este văzută ca o artă, având în vedere că are latura aceasta materială. Adică avem foarte multe idei, dar ele trebuie materializate. Trebuie realizate clădiri, structuri care țin aceste clădiri și care de fapt pot să fie funcționale. Societatea a perceput-o, de fapt, ca un bun public. Sau, mai degrabă, i-au pus reguli foarte stricte în ceea ce privește realizarea acestor clădiri. De multe ori, regulile acestea pot să reducă din efectul artistic. Eu cred că atât artiștii, cât și arhitecții, cel puțin în România, suntem undeva în aceeași zonă, având în vedere că nici artiștii, dar nici arhitecții nu sunt neapărat înțeleși de societatea în care trăim. De ce spun asta? Contactul cu arta în sine este redus, iar, în ceea ce privește meseria de arhitect, aceasta nu este absolut de deloc înțeleasă. Ceea ce înseamnă că și noi și voi, de cele mai multe ori, trebuie să facem același proces de educare în prima parte a contactului cu clientul, ca ulterior să putem să ne facem și treaba efectiv.
Andrei Breahnă: Să revenim puțin la ideea de raport cu publicul, care mie mi se pare absolut esențială. Ne uităm în orașele din România și mă refer aici, să spunem, la arhitectura contemporană recentă, făcând abstracție de registrul în care s-a construit în perioada comunistă, unde avem relativ puține exemple, probabil, de arhitectură de calitate. Dar, totuși, în arhitectura contemporană, aș spune ca reprezentant al publicului larg, constatăm o calitate destul de scăzută a actului arhitectural. Putem spune că, poate, arhitecții nu reușesc să se impună în fața clienților sau ce ne lipsește astăzi pentru a crea totuși o arhitectură de mai bună calitate, care să ofere un fel de dividend cultural și o valoare adăugată în orașe?
Raluca Șoaita: Este exact cum spuneam mai devreme, având în vedere că de cele mai multe ori iau rolul arhitectul nu este bine înțeles, este foarte greu să îți faci treaba atunci când ai foarte multe piedici. Ce vreau să spun prin asta? Cel mai bine e să dau un exemplu. Eu pot să vin cu idei și concepte care reprezintă foarte bine dorința mea artistică. Dar, în același timp, dacă cel căruia îi expun și care ia decizia, în final, în ceea ce privește proiectul pe care eu îl voi realiza, nu înțelege și nu pot să am o discuție directă cu el și să îl fac, prin argumentele mele, să înțeleagă ceea ce i-am propus, neavând o educație în sensul acesta, munca mea este mult îngreunată. Asta se întâmplă în societatea din România. Arhitectul nu a fost aproape de client, iar clientul nu este educat. Olanda, în anii 70, a făcut o campanie uriașă în toată țara, care a durat ani de zile, prin care a făcut cunoscut întregii societăți rolul arhitectului.
în societate. Astăzi, când te duci în Olanda, pot să discuți despre estetică și despre amenajarea de interior sau despre arhitectura cu o mare parte din societatea respectivă, cu orice om de rând pot să ai discuții pertinente, astfel încât el să înțeleagă argumentele tale în momentul în care tu le aduci pe masă.
Andrei Breahnă: Deci este încă o problemă sistemică, putem spune, legată de sistemul educațional, chiar de profesionalizare? Există soluții la orizont? Dacă ar exista, de pildă, un soi de muzeu al arhitecturii sau o instituție care să aibă un rol bine definit, activ? Educarea publicului în domeniul arhitecturii ar putea rezolva lucrul ăsta? Dacă e să facem o comparație cu domeniul artelor, unde muzeele pot avea un astfel de rol?
Raluca Șoaita: Bineînțeles că pot avea un astfel de rol, dar cred că e mult mai important, ca și la voi, în artă, faptul că există un public care nu a fost expus ani de zile în perioada neagră cum o numesc eu, roșie, a României, la niciun tip de cultură, de act cultural. O societate bazată pe o astfel de educație nu poate să fie adusă în fața artei, teatrului, muzicii sau arhitecturii, decât dacă este dispusă din ce în ce mai mult și educată în sensul acesta. Nu știu dacă neapărat școala poate să acopere toate aceste aspecte, poate introducerea mai multor cursuri legate de cultură și în școală, de la vârste mai mici sau organismele care există. M-aș uita și la Ordinul Arhitecților, organismul care, de fapt, gestionează tot ce înseamnă percepția meseriei noastre în societatea românească, care probabil ar trebui să se concentreze foarte mult pe o campanie mult mai mare de aducere la cunoștință a rolului nostru ca arhitect în ceea ce privește construcția orașelor și a clădirilor ș.a.m.d.
Andrei Breahnă: Și aș mai adăuga aici o un lucru destul de prezent. Nu pare să existe o interacțiune atât de mare între disciplinele sau între industriile creative. Adică noi nu vedem chiar atât de mulți arhitecți la expoziții. Există și expoziții de arhitectură, nu e așa? Urmează să mergem la Bienala de Arhitectură de la Veneția. Senzația mea este că aceste comunități funcționează mai degrabă ca niște bule închise și că nu există o inter-penetrabilitate între ele.
Raluca Șoaita: Cred că este un aspect foarte important și asta spuneam mai devreme, prin felul în care arta a pătruns în viața mea și, de fapt, în ceea ce fac zi de zi. Consider că arta este o reprezentare a societății în care trăim, iar eu, ca arhitect, creez spații care sunt și care vor fi utilizate de societatea aceasta. Ca eu să mă pot duce cât mai aproape de nevoia reală, care nu este numai tehnică sau estetică, este și emoțională, am nevoie să înțeleg toate problematicile societății. Prin filtrul artei contemporane eu înțeleg mai ușor și și asist la o dezbatere mult mai interesantă, în care într-adevăr aceste aspecte sunt evidențiate. Este ca și cum fac un short-cut de informații. Uitându-mă la artă, pot să fac un shortcut de informație, primind câteodată și sugestii, soluții despre cum societatea ar trebui să arate, ceea ce mi folosește foarte mult. Da, încurajez arhitecții să meargă înspre lumea artei, pentru că exact asta este dividendul pe care poți să îl primești înapoi.
Andrei Breahnă: Legat de artă, să ne întoarcem puțin tău de co-fondatoare a galeriei. Noi ne uităm la artă de foarte mulți ani, călătorim, de peste 10 ani, aplicat pentru a vedea expoziției și a urmări lucrurile care ne plac. Tu ești și o colecționară aplicată, de artă contemporană, cu artiști din ce în ce mai internaționali, pe care îi identifici. Spune-mi, te rog, ce artiști îți plac și de ce? Și atunci când colecționezi sau când alegi o lucrare de artă, cum anume o alegi?
Raluca Șoaita: Este foarte greu de răspuns la această întrebare, pentru că îmi plac foarte mulți artiști, unii mai cunoscuți, alții mai puțin cunoscuți. Dar este cert că triggerul care îmi captează atenția la o lucrare de artă intersantă, din persepectiva colecționării, este întrebarea pe care mi-o lansează. O lucrare de artă îmi lansează foarte multe întrebări. În momentul în care, uitându-mă la ea, mă duce într-un loc cunoscut, care, probabil, și în mintea mea există. În momentul respectiv, apar acele multe întrebări la care nu am un răspuns. Cred că acolo este momentul în care eu rămân atrasă în continuare de lucrarea respectivă. Îmi mi aduc aminte, acum mulți ani – și e un sentiment pe care încerc să-l găsesc – am citit acum câțiva ani despre lucrarea lui Pierre Huyghe de la Documenta 13, acea lucrare în care el se lansează într-un spațiu uitat, un spațiu în care nu exista absolut nimic, îl aranjează foarte subtil. Vizitatorii își puneau întrebări dacă într-adevăr a intervenit asupra unui deal, dacă l-a construit, iar, din când în când dădeai și peste niște lucrări în spațiul respectiv, inclusiv și Human, câinele care se plimba prin spațiul respectiv. Îmi aduc aminte că, atunci când am citit despre această lucrare, nu am vizitat- o, dar când am citit despre ea mi s-au deschis în minte o grămadă de direcții, inclusiv în zona de arhitectură. Ce este arta? Până unde? Cât de mult participă natura la ea? Cât de mult participă spațiul, orașul? Cât de mult artistul poate influența, cât de mult poate lăsa liberă arta în spațiul respectiv, în spațiul public, cât de mult intervine, pentru că el lăsa în acel moment inclusiv la latitudinea viitorului ce se va întâmpla cu spațiul respectiv. Adică spațiul a rămas acolo iar natura crea în continuare produse care, după aceea, erau reciclate și așa mai departe.
Dar, în același timp, aducea și foarte multe întrebări. Pentru mine, asta înseamnă – că mă opresc în fața unei lucrări și aceea este într-adevăr o lucrare care mi deschide noi orizonturi. Da, și asta vreau să colecționez.
Andrei Breahnă: E foarte elaborat răspunsul tău și se leagă de o altă întrebare legată de arta în spațiul public. Pentru că suntem, în momentul podcastului, spre finalul proiectului iar în momentul înregistrării, acum câteva zile, am activat ultima lucrare de artă în spațiul public. Este vorba despre lucrarea Mariei Mandea, care este instalată în fața cinematografului Gloria din Sectorul 3 și va fi prezentă acolo pentru mai multe luni. Tu cum vezi rolul artei în spațiul public? Nu sunt noi în România avem relativ puține exemple de artă în spațiul public care să treacă dincolo de ideea asta de monument, de obiect comemorativ, de multe ori, de cele mai multe ori legat de trecut, mai degrabă decât de viitor. Îți vin în minte exemple câteva?
Raluca Șoaita: Având în vedere că vorbim despre un public care nu este neapărat expus, cred că locul în care publicul este expus fără să-și dea seama, cel puțin o perioadă, este orașul. Cu cât există mai multe intervenții, cu cât expunerea este mai mare, cred că cu atât publicul va fi mai deschis spre artă. Dacă Mohamed nu vine la munte, muntele trebuie să vină la Mohamed viceversa. Expunerea e foarte importantă. Cred că în România oamenii nu merg, pentru că le este teamă că nu știu despre muzeu, nu știu despre artă, nu știu despre artă contemporană. În momentul în care ei traversează prin spații în care arta există, poate că astăzi nu o văd neapărat, dar mâine o observă tot mai mult. Acolo nu mă vede nimeni și nu mă judecă pentru că sunt în mijlocul tuturor. Și atunci a deschiderea să fie din ce în ce mai mare.
Andrei Breahnă: Pe de altă parte, acesta pare să fie totuși un proces destul de lent. Probabil că și statul sau primăriile din orașe ar trebui să aibă un rol mai proactiv în crea oportunități pentru artiști pentru a produce astfel de lucrări de artă în spațiul public. Avem relativ puține exemple în România când se întâmplă asta.Poți să ne dai câteva exemple de proiecte din România sau din afară, care te interesează, din zona de arhitectură, și care eventual pot integra și zona de artă?
Raluca Șoaita: Cred că cel mai interesant ar fi să vorbim despre proiectele noastre în care integrăm artă, mai degrabă decât să dau exemple. Și aș povesti despre proiectul spitalului de la Marie Curie, unde Asociația Dăruiește Viață a strâns bani din comunitate și a investit în extinderea unui spital. Și aș povesti mai degrabă că aportul nostru ca arhitecți a fost acela de a ne uita spre utilizatori și spre nevoi diferite de cele tehnice, pe care le știm foarte bine. Ne uităm la pacienți. În medical, ți-e teamă. Dacă în momentul în care vin cu elemente care nu sunt din medical și pot să atrag atenția pacientului spre altceva, atunci particip și eu cu câte un pic la vindecarea lui. E un proiect în care vrem să aducem artă și în care am început deja o selecție de lucrări și ne dorim foarte mult ca pacienții să treacă prin acest proces de terapie, chiar și prin artă.
Andrei Breahnă: Eu găsesc, paradoxal, că arta ar putea intra într-un ecosistem atât de dificil ca cel medical, mai devreme decât ar putea intra în cu totul alte tipuri de ecosisteme, urbane, teoretic mult mai accesibilăe. Pentru ascultătorii care sunt poate mai puțin legați de sistemul de artă, există sigur, foarte multe evenimente în România care au o dimensiune de artă în spațiul public, dar nu este neapărat o dimensiune programatică pe care o vedem dincolo de bienale sau festivaluri sau zona de street art, care a început să se dezvolte. Un program în care artiștii vizuali care fac un anumit tip de cercetare au oportunitatea să livreze un anumit tip de artă sau de conținut către public. Spitalul poate fi un white canvas. Chiar am văzut asta pentru foarte mulți artiști, mai ales că în proiectare ați avut grijă să creați spații în care poate să existe lucrări de artă.
Raluca Șoaita: Nu neapărat să le creăm, dar să rezulte, să ne gândim că un loc e un loc foarte oportun pentru artă. Proiectul, fiind un realizat de o întreagă comunitate, cred că mai degrabă aici putem să găsim artă, decât în spațiul urban.
Andrei Breahnă: Știu că ești un mare fan al viitorului și tot timpul discuți despre viitor. Care crezi că e rolul artei în viitor sau rolul arhitecturii în viitor?
Raluca Șoaita: E nevoie de mult timp și de o mare dezbatere care să răspundă la un astfel de la o astfel de întrebare. Cred că deja se întâmplă ceea ce eu îmi doresc. Vedem o artă care este mult mai aproape de om, comunitate, de social, o artă care este făcută de echipe mari, de comunități mari. Am văzut și la Documenta de anul acesta acest lucru. Vedem o artă care este foarte apropiată de arhitectură, arhitectura care este apropiată de artă. Și arhitectura concentrează mult mai mult pe ceea ce înseamnă utilizator și a redus scara. Vedem emoționalul, care este tot mai mult adus în discuție. Din punctul meu de vedere, este o direcție total nouă și cred că este foarte interesant de urmărit.
Andrei Breahnă: Raluca, mulțumesc foarte mult pentru că ai acceptat să participi la acest podcast și sper să mai avem ocazia să continuăm această discuție legată de artă și arhitectură, pentru că e, în mod evident un subiect vast.