Ascultați podcastul aici
Podcastul Accelerator Today își propune să genereze alt tip de conversație legată de arta contemporană cu scopul de o scoate din contextul extrem de criptic și inaccesibil – așa cum este ea percepută în general.
Lucia Ghegu este o artistă care face parte din Programul Accelerator. Mentorat și producție pentru artiști emergenți, dar ea a participat și la primul program de mentorat, derulat de Asociația Culturală Eastwards Prospectus. În cadrul expoziției Back to Where It All Began care a putut fi vizitată de publicul larg la galeria Gaep între lunile februarie – mai 2023, artista are o instalație de desene, situată central în zona etajului.
Toate episoadele podcastului pot fi ascultate aici.
De unde au plecat aceste desene? Eu vad limita dintre spații arhitecturale, device-uri, aparate. Găsesc că e un univers absolut fascinant.
Ele au plecat de la niște structuri, cuști pe am început să le fac în din 2018/2019, în Roma, în urma unui proiect de cercetare asupra comunității emigranților români în Roma. Și, deși proiectul era structurat foarte clasic, am început să mi doresc să fac lucrări care să fie o metaforă a experienței pe care o ai ca emigrant. Atunci am ajuns la soluția aceasta de cuști, capcane, un hibrid între ele – care sunt de fapt spații arhitecturale fictive, în care ești atât prins, cât și liber. Și totul e o decizie pe care o iei. De acolo am continuat cercetarea asta asupra spațiilor arhitecturale.
Lucrările au și un aspect organic, aș putea spune. Anumite fragmente par fragmente de corp într-un fel, poate chiar din zona asta erotică.
E un lucru care vine tot din preocupările mele și e o altă semnificație. Am vrut să fie deschise și să poată fi interpretate în zona aceasta, în care să aibă elemente poate erotice, dar să poată fi interpretate și pe sateliți sau nave spațiale sau lămpi sau orice altceva iar privitorul să aibă libertatea de a-și imagina orice lucru, orice conexiune.
Aș vrea să revenim la faptul că ai plecat din țară. Poate că unul dintre mesajele podcastului este că este posibil să dezvolți proiecte de artă coerente și puternice și aici, în România. Ai plecat cu, poate, așteptări foarte ridicate din România care nu ți au fost confirmate acolo sau te așteptai la altceva? Cum a fost pentru tine experiența asta?
Cred că în Roma mă așteptam la altceva. În momentul în care am plecat, mi se părea că Bucureștiul are o scenă artistică în dezvoltare, în care se întâmplau destul de multe lucruri și apăreau mai multe galerii, mai multe artist-run space-uri, lucruri pe care nu le-am găsit în Roma. În schimb, era un oraș în care se întâmplau foarte multe evenimente și era dificil să intri în sistemul acela și să tragi atenția. Nici calitatea artei contemporane nu era un lucru care să mă atragă atât de mult.
Trebuie spus că în Italia, centrul, cel puțin la nivelul galeriilor, se situează la Milano. Sunt și galerii în Roma există și galerii la Napoli, sunt galerii în multe orașe, unele dintre ele chiar foarte mici, care găzduiesc galerii mari. Dar, pentru cei care ne ascultă și nu știu cum, Roma nu este este apărat centrul artei contemporane în Italia.
Am cunoscut alți artiști, de vârsta mea, care erau la fel de confuzi. Ei totuși veneau cu o dintr-o istorie foarte bogată și nu știau ce să facă cu acea istorie. În București mi se pare că lipsește un context atât de bogat și atunci să ai mai multă libertate, sau poți să îți imaginezi, experimentezi mai mult, fără să fii inhibat de istorie, de cultură.
Din ce spui tu, eu înțeleg că provocarea noastră de a da o dimensiune strategică carierei artiștilor prin programul de mentorat, în mod paradoxal, poate se regăsește și într-o scenă cu mult mai multă istorie și că artiștii tineri care ies din aceste instituții, care au o istorie, în unele cazuri, de secole, nici ei nu știu exact cum să abordeze sistemul artei contemporane și cum ar trebui să își facă o strategie.
Cred că ai aceleași probleme după ce termini facultatea, dacă nu ai o școală foarte bună, poate, dar în rest ești la fel de confuz și te chinui la fel de mult să îți găsești locul. Nu cred că era diferit. Artiștii emergenți din Roma nu erau diferiți față de artiștii din București.
Hai să ne revenim puțin la parcursul tău, pentru că tu ai făcut inițial studii de Politehnică. Vii dintr-un alt tip de background, lucru care la care eu sunt iarăși extrem de sensibil, pentru că nu am un parcurs clasic de galerist, ci mai degrabă, printr-o serie de accidente bune, să spunem, am ajuns în poziția asta.
Cum, cum ți-ai dezvoltat interesul pentru artă, în timp, că pornind de la cu totul altceva?
Cred că era un interes față de lucruri, de oameni. Eram foarte introvertită și observam mult ceea ce se întâmpla în jurul meu și îmi imaginam lucruri sau lumi diferite, iar, la un moment dat, am început să desenez ceea ce îmi imaginam sau să găsesc un fel de paralelă lume prin desen. Dar îmi place și fizica atematica. Eram bună la matematică și Politehnica a venit destul de natural. Îmi place partea tehnică sau tehnologia. Și, la un moment dat, nevoia de a face o artă a fost mai puternică decât pasiunea pentru tehnologie. Nu mi se pare lucruri diferite. Mi se pare că mi folosesc creierul în același fel când desenez sau când fac artă și la fel, când rezolv probleme la matematică.
Și experiența pe partea studiilor de artă, cum a fost în România? Cum te-ai regăsit făcând această tranziție?
Am început Facultatea de Arte când eram în anul III la Politehnică și eram mult mai liberă față de sistemul rigid și clasic. Așteptările mele de la facultate erau, mai degrabă, de a găsi un mediu cu care să rezonez și în care să mă simt mai sigură pe mine, ceea ce nu s-a întâmplat. Am învățat să fac ilustrație și grafic design, mai degrabă decât să mă simt artist. Facultatea a fost o experiență scurtă.
Cred că programul Accelerator răspunde acestor provocări? Ce ar trebui să schimbăm, apropo de formatul programului, pentru a dezvolta la modul mult mai concret ideea de dimensiune strategică, de carieră?
Nu știu dacă Accelerator ar trebui să fie un program care să intervină mai devreme, pentru că mi se pare foarte interesant structurat pentru cei care și au asumat deja că vor să facă artă. Și atunci nu mai există dubii în privința asta sau nu cred că un unul dintre colegii mei ar renunța să facă artă în următorii ani.
Cred că în facultate e nevoie să înveți lucruri absolut basic – a-ți scrie un artist statement, a vorbi cu un curator, a organiza expoziții. Acum, dacă aș fi în facultate, mi-aș dori să organizez expoziții cu colegii mei, inclusiv în atelier. E un spațiu pe care îl ai, în care poți să lucrezi și să ți arăți lucrările foarte simplu. Dar asta nu era ceva la care să ne gândim.
Deși putem spune că scena s-a a dezvoltat în ultimii ani, se dezvoltă în permanență, apar inițiative, artiști noi, galerii. Ce crezi că ar putea să fie făcut mai bine astfel încât procesul să fie mai accelerat sau poate dezvoltarea să fie mai coezivă, mai coerentă?
Cred că nivelul de educație al publicului este foarte scăzut. Și atunci ar ajuta mai multe programe sau mai multe oportunități de a te educa publicul. Sigur că asta vine și din zona muzeelor sau a instituțiilor de artă care sunt foarte puține la noi. Cred că lipsesc lucrurile astea, pentru că mi se pare că și galeria este un spațiul în care intri, după ce ai o curiozitate față de artă, nu cred că intră foarte mulți oameni de pe stradă, pur și simplu într-o galerie.
E un lucru pe care l-am constatat nu numai în România, ci și în toate țările din regiunea în care ne aflăm noi. Această lipsă de infrastructură culturală care duce la un soi de vid conversațional și oamenii au dificultăți în a se raporta la natura artei contemporane, de fapt, nu numai la o experiența de a merge într-o galerie sau într-un muzeu și a avea ceva care să aibă sens. Sperăm că lucrul ăsta se vor schimba în timp. Ăsta e unul dintre imboldurile pe care încercăm să le transmitem și prin proiectele noastre. Aș vrea să vorbim puțin spre finalul discuției și despre viitor.
La ce lucrezi acum, care sunt următoarele tale proiecte și ce te entuziasmează în perioada asta?
Acum lucrez la un proiect foarte interesant cu Sebastian Moldovan și Albert Kaan. Sebastian Moldovan are o lucrare pentru *Bienala Art Encounters, în care ne-a cooptat și pe noi. O să facem câteva instalații împreună. Tema lui este dintr-o lume paralelă sau absurdă, în care trăiește un grup de oameni care au renunțat la tot ce înseamnă cultură și civilizație așa cum o știm. Doar construiesc pietre false și practic asta e tot un fel de întoarcere la origini. Ideea care mă entuziasmează este munca de echipă. Este prima dată când lucrez într-un grup.
Și aceste lucrări vor fi mai multe instalații sau grup de instalații vor fi expuse cu ocazia deschiderii Bienalei. Modelul acesta colaborativ pare să fie unul extrem de bun, care aduce sinergii foarte interesante. Și în cadrul programului, încercăm să generăm aceste sinergii cu proiecte de artă în spațiul public și am văzut și în artist talk-ul lui Ragnar Kjartansson că ideea de a colabora și de a coopta artiști din diferite zone, din cu totul și cu totul alte zone pare să fie o direcție de dezvoltare a artei.
Crezi că, dacă e să ne raportăm pe termen mai lung la ce este arta contemporană ca domeniu, poate deveni mai interdisciplinar sau chiar transdisciplinar decât îl vedem, mai degrabă monobloc și extrem de specializat pe medii?
Da, eu sper să fie așa. Pentru mine, arta oricum e interdisciplinară și îmi folosesc cunoștințele de la Politehnică. Și nici nu cred într-o artă care e doar clasică și nu ai alte noțiuni dintr-un alt domeniu. Cred că oamenii au nevoie de asta și artiștii au nevoie să creeze lucrări interdisciplinare și evoluăm într-o direcție în care tehnologia, de exemplu, nu mai poate să fie exclusă din ceea ce facem. Cred și că artiștii pot lucra mai bine împreună și că nimeni nu e genial singur sau nimeni nu poate să creeze ceva extraordinar de unul singur. Tot timpul e un dialog și un schimb de idei.
*Interviu realizat în perioada în care expoziția Back to Where It All Began a fost deschisă la galeria Gaep, înainte de Bienala Art Encounters.