Alexandra Boaru

Alexandra Boaru (n.1997, TImişoara) este o artistă multidisciplinară, a cărei practică provoacă conceptul de „uman” şi impactul acestuia asupra „celuilalt” şi propriul sine. Una dintre temele principale care pot fi văzute în lucrările ei este explorarea granițelor dintre a fi uman și a deveni altceva. Abordarea ei poate fi adesea descrisă ca fiind poetică, fiind influențată de literatura de ficțiune speculativă contemporană și de conceptualismul anilor ’70. Este licențiată în fotografie la Universitatea din Portsmouth și are un master în fotografie și imagine în mișcare de la Universitatea Națională de Arte București.

O poți urmări pe Alexandra pe profilul ei de Instagram:
https://www.instagram.com/boarualexandra/

Când ai descoperit pasiunea pentru artă și ce înseamnă arta pentru tine?

În facultate, îmi plăcea să mă plimb prin bibliotecă și să iau cărți la întâmplare, să mă uit peste ele. Făceam asta aproape în fiecare zi. Luam un brat de cărți și le răsfoiam, iar una din cărțile acestea s-a nimerit să fie despre arta conceptuală din anii ’70. Mi-a plăcut instant pentru că era atât de banală, dar îți provoca mintea când începeai să dai la o parte lucrarea și te uitai la ce putea fi în spatele ei. Lucrările ale artiștilor precum Charles Ray, Ai Wei Wei sau Rebeca Horn m-au împins să gândesc lucrările nu doar ca obiecte, ci în primul rând ca idei.

Descrie-te pe scurt: ce îți place, ce te emoționează, ce te revoltă?

Îmi plac pisicile, îmi place ca o lucrare să-mi stârnească curiozitatea sau să mă facă foarte tristă, și îmi place să știu că am făcut un lucru exact așa cum trebuie, până la capăt. Desigur, sunt artist vizual, dar ceea ce mă emoționează cel mai tare este muzica (recomand Patrick Belaga). Multe lucruri mă revoltă, și prefer să nu le numesc, ci mai degrabă să acționez atunci când văd că se întâmplă în jurul meu.

Descrie-ne viziunea ta artistică: surse de inspirație, metode, mesaje pe care vrei să le transmiți publicului.

Îmi place foarte mult să citesc, și de acolo pornesc mare parte din ideile proiectelor mele. În ultimii ani, am fost foarte interesată de ficțiunea speculativă, de scriitoare precum Octavia Butler, dar și de scrierile lui Han Kang sau Yukiko Motoya, care intră mai degrabă în aria literaturii absurde. Sunt de obicei foarte atentă la cuvinte și la felul în care acestea se îmbină, și îmi notez imediat când citesc sau aud ceva interesant. Deci pot spune că titlurile lucrărilor mele există deja în notele de pe telefon și doar așteaptă să fie folosite. Legat de relația lucrărilor mele cu publicul, cred că, în principiu, vreau să creez curiozitate, să intrig. Cred că pe viitor mi-ar plăcea să am o lucrare care să creeze un sentiment atât de copleșitor încât cei care o văd nu se vor putea abține să nu plângă, dar asta e doar o idee.

Cine te-a influențat în drumul de până acum și prin ce?

Totul. Încerc să fiu atentă și prezentă cât de mult pot.

Ce lucrare de-a ta îți place cel mai mult și ce înseamnă pentru tine?

Ca o lucrare să ajungă să îmi placă trebuie să treacă cel puțin un an. În momentul în care aceasta este expusă, nu o pot aprecia și încep să o evit oarecum. Așadar, nu cred că am o lucrare preferată, dar citind întrebarea, m-am gândit automat la „A Farewell Act of Love,” care face parte din instalația „On Being Human and Other Speculative Beings. A Parable of Becoming.” Este un print fotografic cu o ramă de lut și spini, iar în imagine este spatele meu în contact cu o parte din acest sistem speculativ. Ceea ce îmi place la această lucrare este faptul că totul, de la titlul care se rostogolește pe limbă, la rama greu de manevrat care îți lasă urme indiferent cum ai apuca-o, până la curbura spatelui meu ce devine aproape animalic, toate se potrivesc atât de fin și lin, încât parcă au existat dintotdeauna împreună.

Care a fost momentul din cariera ta de până acum care te-a bucurat cel mai mult?

Cred că unul dintre cele mai importante momente de până acum a fost oportunitatea de a-mi expune proiectul de master în cadrul call-ului realizat de către Galeria Posibilă. A fost o expoziție la care s-a muncit mult și unde am învățat o mulțime de lucruri legate de planificare și panotare, informații care mi-au fost de mare ajutor în expozițiile care au urmat.

Ce aștepți de la programul Accelerator Brașov?

Sper să pot să înțeleg mai bine toate relațiile care se creează între artist și lucrarea acestuia și mediul profesional, care nu ține neapărat de crearea proiectului, ci mai degrabă de organizare, termene limită și comunicare eficientă. Sunt sigură că în urma acestui program aptitudinile mele manageriale în ceea ce privește ce fac atunci când o lucrare este gata să fie prezentată se vor îmbunătăți vizibil.

Ce alt artist îți place și te inspiră și de ce?

Sunt mulți artiști pe care îi apreciez și de la care am luat și învățat câte ceva, iar dacă ar fi să numesc câțiva ar fi Patricia Piccinini, Alexandra Davenport sau Sergiu Matis. La ei m-am gândit pentru că abordează teme care mă interesează și sunt tangențiale cu proiectele mele, aceștia folosind fie propriul corp, corpul altor persoane, fie, în cazul Patriciei Piccinini, inventând corpuri, care sunt plasate în ipostaze poetice ce chestionează relația cu mediul, dar și cu semenii lor.

Ce planuri de viitor ai?

Nu cred că am neapărat planuri. Normal că îmi doresc să ajung cât mai departe în cariera mea, dar cel mai mult îmi doresc să am același entuziasm pentru ceea ce fac și pentru viitor. Cred că planurile pot să fie făcute și desfăcute, dar pentru mine este mai importantă o perseverență constantă și o motivație puternică.

în cadrul expoziției Fabulating About a Gelato Machine