Ascultați pe spotify episodul 6 al podcastului
Stanca Soare e o artistă vizuală franco-română. Născută în București în 1995, naturalizată în 2008 în Franța, ea concepe instalații și performanțe. A studiat la Ecole Supérieure d’Arts et Médias Caen-Cherbourg, Institut Supérieur des Arts din orașul Toulouse și la Ecole Nationale Supérieure d’Arts din Bourges (Franța). Lucrează în satul Miroși, județul Argeș, călătorind între Paris și București.
Interesul artistei pentru artă
Pentru mine, când ești artist, se simte ca și cum ar fi o meserie (inspirație din în limba franceză – métier) ca oricare alta. Orice copil a simțit o fascinație pentru formele pe care le vedea în jur și poate că de acolo s-ar trage pasiunea pentru artă. De multe ori, gândesc că alegerea acestei „meserii pasiune” e cu dublu tăiș și spun că este interesant și sănătos ca artiștii să ia distanță de propria meserie și să își lase timp să existe ca oameni simpli. Eu nu am cunoscut altceva decât domeniul artistic, adică nu am fost decât la licee de artă. Am luat concursul la Facultatea de Artă și am continuat cu alte studii în alte orașe. Am mers înainte cu creația, în paralel cu joburile din cultură.
Deci, nu provin dintr-o familie legată de artă. Pentru că nu am lucrat până acum decât în acest domeniu, ca artist, simt nevoia să nu fiu artist, adică să fiu un om simplu. Din toată experiența mea de până acum, mi-am dat seama că arta chiar are nevoie de lumea reală și de dimensiunea simplă a vieții de zi cu zi.
Meseria de artist din experiența din Franța
Sunt multe fațete despre care putem vorbi când vine vorba de meseria de artist. Este o meserie ca oricare alta, în sensul în care există ore de lucru, în sensul în care pui în practică gesturile făcute și lucrurile învățate după cele înveți.
Nu mi se pare problematic faptul că mulți artiști au de fapt meserii care nu au nimic de-a face cu domeniul artei. Din contră. Gesturile tehnice care sunt făcute în alte meserii sunt de fapt o sursă de inspirație pentru foarte mult timp. Mi se pare, din contră, mult, mult mai sănătos să poți să ai o meserie care nu te pune mereu să vezi lumea din jurul tău prin filtrul artistic. Nici în Franța și în România, nu este ușor să lucrezi în domeniul cultural. Este o competiție foarte mare și se știe foarte bine că locurile de muncă în cultură și în artă sunt foarte puține. Să lucrezi în domeniul cultural nu înseamnă neapărat să fii creativ sau să faci lucruri culturale. În paralel cu faptul că sunt artist, am lucrat ca persoană tehnică la regia de lumini, în teatre și la concerte. Pentru moment lucrez la muzeu, la bază, deci nu sunt niște joburi „foarte fancy” în sine. De asta aș tinde să spun că pot compara meseria de artist cu cele care nu sunt în domeniu, pentru că există niște competențe pe care artiștii le au și le-au învățat. Competențele acestea nu sunt numai tehnice, sunt și competențe care țin de intelect, de modul de a gândi, de modul de a concepe un proiect, de cum să scrii acel proiect, de cum să-l organizezi.
Cred că există această idee care este adevărată doar până la un punct. Bineînțeles că ne place să facem artă, dar sunt niște lucruri foarte precise, care țin de domeniul meseriei, care nu se inventează.
Despre lucrarea Stancăi, instalată în baia de la Gaep – de departe una dintre cele mai controversate și surprinzătoare lucrări din cadrul expoziției Back to Where It All Began
Precarious Tourism este titlul global al obiectelor care se găsesc în baia galeriei Gaep. Instalația este compusă dintr-un video performance care se numește I Love Art, but Art Doesn’t Love Me. Vine apoi o broderie pe textil, care, în instalație are rolul unui covor, The Object that Suffers the Most in the Museum. Iar apoi lucrul cel mai ludic și cel mai interactiv din instalația din baia de la Gaep este seria de obiecte de „goodies” făcută din prosoape și săpunuri în cutii, care se cheamă The Dissolution of Art. Un model este pus în folos pentru public ca să și poată șterge mâinile și să se poată spăla pe mâini. Cam asta este descrierea a ceea ce am produs.
Aflat în dialog cu artista, Andrei Breahnă, project manager Accelerator, a contextualizat seria de lucrări produse de Stanca pentru expoziția Back to Where It All Began
Lucrarea este și o critică instituțională, a uneia dintre ele mai importante instituții pe care le cunoaștem cu toții. Vedem în video această cadă monumentală și acest artefact extrem de surprinzător, prețios și vechi, care este mângâiat și atins de toată lumea. Și te vedem pe tine luptându-te efectiv cu publicul să nu îl atingă și alungând lumea într-un mod, pentru mine, foarte amuzant.
Lucrarea conține aceste episoade video și derulează o serie de cifre extrem de impresionante, care țin de dimensiunea de putere a instituției și de diplomație sau de raportul de forță pe care îl construiește cu publicul. Există, dacă înțeleg eu bine, această critică pe care tu o construiești în ideea că astfel de instituții au acest rol, de a proteja patrimoniul cultural, dar, în același timp, devin mall-uri culturale, adică devin experiențe integrate și cu diverse modele de business. Lucrul acesta se întâmplă de mult timp, mai ales cu muzeele mari. Cum crezi că ar trebui să se întâmple lucrurile în astfel de instituții?
În cazul muzeului în care lucrez, am remarcat un eșec al modelului economic pe care îl folosește. Nu numai pentru că a fost problema traficului de antichități orientale. Dar prin instalația mea am vrut să abordez subiectul mai ales dintr-un punct de vedere ludic, umoristic, pentru a implica publicul în problematica aceasta și pentru a-i face pe vizitatori să se gândească mai ales la ceea ce văd și la felul în care sunt arătate lucrurile acelea. Sunt niște coduri estetice ale industriei de lux acolo, care sunt refolosite în instalație. În primul text pe care îl scrisesem pentru descrierea operelor, eu evocam mai ales vânzătorii de brelocuri din jurul muzeului și comparam săpunul și prosopul din instalație cu obiectele acelea de contrabandă. Este un întreg context economic în jurul acestor antichități. Pot da exemplu Muzeului Pompidou, care în 2016 a fabricat exact acest gen de produse derivate, adică brelocuri și vederi de contrabandă, și a angajat vânzători la fel ca aceia din jurul Turnului Eiffel ca să își facă publicitate pe străzi.
A fost a fost un fel de campanie de advertising pe care a făcut-o echipă de la Pompidou și a încercat să atragă același gen de public turistic care merge la Arcul de Triumf, de exemplu. Nu a fost prea reușit, dar e foarte interesant de remarcat cum instituția a încercat să folosească strategic vânzătorii falși, care erau fals-ilegali. În spatele tonului umoristic pe care eu l-am dat operelor, stau lucruri care ne pun pe gânduri. E un joc „de-a ghicite-le-a”, dar intenția rămâne să pună publicul pe gânduri.
Arta ca o formă de libertate – Cum ar putea arăta arta în viitor din perspectiva artistei
Nu este o întrebare ușoară, mai ales în contextul social în care suntem astăzi, cu criza economică și cu războaiele. După părerea mea, arta va continua să urmeze tendința de a ieși din cadrul artei și de a invada restul aspectelor din viața de zi cu zi. Cred profund că va rămâne o unealtă pentru a exprima gânduri și concepte asupra lumii în care trăim și asupra timpurilor complicate prin care trecem. Cred că este o unealtă de gândire, care are o însemnătate, care va continua să aibă însemnătate. Sper profund că vom reuși să ne îndepărtăm de pictură și de imagini în România și că vom reuși să ne oprim și să ne eliberăm de lucrurile astea.