Puteți asculta podcastul aici și toate episoadele aici
Accelerator Today este un podcast despre artă contemporană, despre poate piața de artă, despre artiști și despre artă în spațiul public. Podcast-ul și-a propus să urmărească proiectul Accelerator, pe parcursul derulării sale, și să aducă la microfon artiști, curatori și oameni relevanți cu care să dialogăm și să aducem publicului opinii pertinente despre arta contemporană.
În cadrul expoziției Back to Where It All Began, artista Alina Ion a avut o instalație misterioasă, în spațiul în formă de U, de la subsolul galeriei Gaep. Despre acestă lucrarea și despre multe altele, discută în această ediție a podcastului Accelerator Today Alina Ion și Andrei Breahnă, project manager Accelerator.
Ne povestești câteva lucruri despre lucrarea ta? Îți propun să facem un tur vizual, pentru că lucrarea ne face să ne imaginăm multe lucruri.
Mulțumesc pentru invitație și mă bucur că am ocazia să vorbesc despre contextul care a generat lucrarea, pentru că sunt niște microelemente care s-au adunat pe parcursul ei de când am început și programul Accelerator. Anul trecut, în perioada aceasta făceam o lucrare care se numește occam’s leftovers și care presupunea extracția subiectului din anumite desene. Asta însemna că rămâneau niște fragmente, rămâneau doar marginile desenelor și mă gândeam în zona de lipsa subiectului, de nimic ca lipsă subiect și ce poate crea de fapt nimicul – faptul că ți imaginezi tu ce se aude, ce se află în spatele zonei lipsite de subiect. Discutând despre lucrarea aceasta chiar în prima etapă a Acceleratorului, în mai, cu Roberta (Roberta Curcă, artistă parte din programul Accelerator), ea mi-a recomandat o carte în care am regăsit un fragment care mi-a plăcut destul de mult, și anume despre cum edita un manuscris Charlotte Brontë în zona aceasta de nesiguranță.
Când romanul devenea prea personal, ea decupa în loc să taie în manuscris. Partea în care ea decupa, în loc să traseze linii peste cuvinte care ar putea la un moment dat să fie descifrate – mi s-a părut că rezonează cu lucrarea pe care o făcusem înainte, eu având niște note, de altfel, pe care le am început în timpul pandemiei, care se numeau chiar așa, days, și pe care nu aveam intenția de a le transforma într-o lucrare.
Le scriam pur și simplu pentru că, în perioada din ultimii doi ani, timpul pentru mine nu mai era perceput neapărat linear și de asta mi se pare ironic că sunt numite days, pentru că, de fapt sunt (timeless days) note personale, note chiar despre lucrări. Asta rămâne și de descoperit.
Pe mine m-a atras zona de subsol a galeriei, mai ales când am descoperit că este un culoar, pentru că inițial era acoperit, și în perioada aceea începusem și să citesc „Însemnări din subterană” și mi s-a părut o coincidență. Și atunci acela a fost locul lucrării. Ele sunt dispuse exact de-a lungul acestui culoar și sper că te invită sau măcar te intrigă puțin și te fac să petreci timp cu ele, adică nu le citește din prima și treci repede. Ar trebui să stai dacă vrei, dacă ai răbdare, dacă vrei să le descifrezi.
Pentru cei care nu cunosc sau își aduc aminte de spațiul galeriei, la subsol avem un spațiu, o formă de U, care este de fapt casa scării, a imobilului, care este blocată în momentul acesta și este un spațiu care se parcurge destul de sinuos. Nu este foarte îngust, dar nici foarte lat. Instalația Alinei este o serie compusă dintr-o serie de benzi cu text care este tăiat și aparent ilizibil. În schimb, dacă îl parcurgeți cu corpul, adică dacă parcurgeți în mod asumat această spațialitate și intrați într-un contact direct cu textul, o să vedeți un text foarte intim, plin de fragilități, de elemente ascunse.
Și eu pot să spun că persoana care citește devine, de fapt, rândul scris.
Cum ai ajuns să faci artă? Ce înseamnă să fii artist astăzi și cum ai ajuns să faci asta?
Pentru mine, zona artei a fost mereu ca un refugiu, pentru că am fost la liceu de mate-info, după aceea am făcut ASE-ul și apoi mi-am dat seama că în mod clar nu vreau să o iar în direcția asta. Între timp, cel puțin din clasa a doua, am fost la cursuri de pictură. Eu sunt din Oltenița și în orașul acela destul de mic, este o casă de creație care avea, la momentul respectiv destul de multe cursuri. Mama m-a dat la cât mai multe ca să mi găsesc ceva care să-mi placă și lucru care a stat cel mai mult la mine a fost pictura. Am fost la cursul acesta până în clasa a XII-a. Ulterior, și când eram la ASE, am dat și la Școala Populară de Arte. Eram într-o zonă de refugiu sau simțeam nevoia ca, după un anumit timp în care nu fac ceva în sensul ăsta, chiar dacă era desen, pictură sau orice, orice altă zonă, nu mă simțeam bine, nu mă simțeam confortabil. Și atunci mi-am pus stop și am mers la UNARTE și acolo practic mi s-au deschis sau am înțeles mai mulți parametrii legați de zona artei contemporane, cu care nu eram absolut deloc familiarizată. A fost ceva super nou pentru mine, dar și foarte exciting.
Care a fost experiența ta în contextul acestei expoziții de grup și care sunt mesajele principale pe care ar trebui să le rețină publicul, pentru că în expoziție, publicul este confruntat cu zece practici artistice juxtapuse, poziționate în diverse zone ale galeriei.
Dificil de spus, pentru că un public este compus dintr-o multitudine de persoane care pot să aducă extrem de multe și de diverse puncte de vedere. Cred că acesta este cel mai important lucru – să vină cu deschidere și, dacă nu cu întrebări, măcar cu o abordare de genul: Asta mi place, cu asta rezonez sau asta chiar nu îmi place și nu înțeleg și nici nu vreau. Asta mi se pare că e diferit. Eu văd intenția lucrării sau ceea ce am vrut eu să spun, dar publicul vine cu background-ul său și atunci n-aș vrea neapărat să impun niște lucruri.
Bineînțeles că eu am o idee. De exemplu, în lucrarea mea, am scris în text descriptiv că, dacă ar exista o linie care devine o bandă, să zicem, între spațiu public și spațiul privat al fiecăruia, cam ce lățime ar avea, adică care sunt parametri în care te joci atunci când intervin în gândurile tale personale și intime și când ești într-o sferă mai publică sau când ești într-o conversație între două persoane, de exemplu, cum suntem noi în acest dialog.
Cum vezi expoziția în contextul programului Accelerator? Apropo de ce spuneam mai devreme și de, să spunem, potopul de informație cu care ai fost bombardată în perioada universității? Care a fost nevoia ta după finalizarea studiilor și cum vezi programul Accelerator, ca răspuns la unele nevoi sau problematici?
Răspunsul meu a fost printr-o acțiune, sau, de fapt, o inacțiune. După ce am terminat facultatea, aveam doar licența, nu am mai dat la master, tocmai pentru că mi s-a părut, chiar și după acei trei ani, că nu oferă sprijin în direcția unei practici contemporane. Și mi se pare că programul Accelerator, asta aduce în plus ca experiență, și anume cum discuți sau cum relaționezi în contextul unei expoziții, cum se discută cu un curator, cum se discută cu un galerist, ce anume ar trebui să știi.
Dincolo de practica ta, evident, există acest sistem, n-avem cum să-i spunem altfel, al artei contemporane, despre care habar n-avem când terminăm facultatea. Mi se pare că se perpetuează un fel de idealizare din asta, artistul care stă în atelier și nu știu, nu dă niciun email. Când, de fapt, trebuie să dai destul de multe emailuri sau să discuți destul de multe chestii.
De ce crezi că se întâmplă asta? Care e motivul pentru care pe parcursul anilor de studii nu există astfel de oportunități?
Ține de un nivel mai macro. Noi, cel puțin în România, avem probleme cu mai multe sisteme, de la cel medical la cel educațional etc. Și clar, cultura ajunge cumva pe ultimul loc, pentru că nu este prioritară. Adică lucrurile care ajung cel mai mult să afecteze societatea nu sunt încă rezolvate. Și atunci ajungem pe ultimul loc mereu. Și de aici, se taie probabil fondurile cel mai agresiv, în general. Nu există lucruri long-term pe care să te bazezi și asta reiese cumva și în universitate. În unele universități sunt structuri destul de ierarhice. Nu spun că sunt nu și profesori super ok și foarte deschiși, dar se perpetuează anumite lucruri care nu sunt ancorate în ce spuneai tu, nu există un dialog clar cu ce se întâmplă în momentul de față.
Rezultatul este, din păcate, că foarte puțini artiști rămân în domeniu. Ei sunt absolvenți de arte, dar ajung să facă, în unele cazuri, cu totul și cu totul alte lucruri. Chiar destul de puțini ajung să rămână în domeniul cultural.
Cred că, la un nivel super-personal, și dezamăgirea e foarte mare. Tu, poate, îți faci proiecții și ai niște iluzii și când ieși în facultate, te întrebi: Ce fac acum? Trebuie să mă întrețin, vreau să și lucrez. Vreau să am mai bani și de materiale, trebuie să și mănânc, trebuie să plătesc o chirie. Adică intervin chestiile astea super basic, de care nu prea se discută, de altfel.
De asta suntem aici ca să discutăm despre asta. Cum e să fii artist în România în momentul ăsta? Chestiunea asta precarității este centrală în continuare. Este acesta principalul obstacol cu care se confruntă artiștii astăzi – faptul că nu au resurse suficiente ca să și stabilizeze un stil de viață care să le permită să producă lucrări și să trăiască din asta?
Da, cred că acesta este un punct major. Nu spun că este exclusiv pentru România, cred că e un fenomen general, dar aici, cum ziceam, lucrurile sunt un pic mai grele, fără să sune că ne plângem, tocmai pentru că nu, nu există structura asta la nivel mai mare care să dea exemple sau modele de bună practică. Eu, de la din Oltenița, de la Mate-Info primul lucru pe care l-aș face ar fi să merg la Muzeul de Artă sau acestea sunt primele structuri cu care intri în contact și dacă ele nu sunt pregătite să-mi ofere informații ca să înțeleg suficient de bine ce se întâmplă sau cum să privesc anumite lucrări, atunci da, îmi este dificil, poate mă și frustrează și poate nici nu mai trec pe acolo.
Da, într-adevăr componenta de mediere culturală, și pentru piața de artă, este de altfel, unul dintre blocajele cele mai mari, pentru că, pot spune din poziția de galerist, publicul colecționar, clasa de mijloc care produce valoare, care lucrează în companii își dorește activități culturale. Noi suntem totuși dezavantajați cultural apropo de numărul de oportunități calitative care pot exista. Pe de altă parte, cel puțin la București, o scenă destul de dinamică în componenta aceasta independentă. Apar în permanență artist-run spaces, chiar galerii care au activitate continuă. Acesta este un semnal bun.
Să ne gândim și la 2023. Mi-ar plăcea să îmi spui ce proiecte ai anul acesta.
Totul este destul de mixat. De exemplu, am o lucrare pe care am gândit-o de acum un an și sper să fac. Eu mai fac o serie de instalații în casă și încă mă zbat puțin cu partea asta și cum să o realizez.
Asta a venit cumva și ca modul meu de răspuns, pentru că a fost o perioadă în care nu expuneam, dar există nevoia de a face lucrări și de a le vederea pur și simplu într-un spațiu. Atunci m-am gândit că, oricum acasă este practic și atelierul meu – și de ce să nu fac asta și să și documentez? Evident că, din ceea ce fac acasă, învăț lucruri sau poate unele dintre ele, unele părți se transformă într-o altă lucrare, Adică este un fel de domino.
O să merg și într-o rezidență în luna august și de-abia aștept să văd cum este, de altfel, în Regensburg .Acolo o sa fie partea cealaltă cu care am mai lucrat, cum ar fi intervențiile în spațiu public. O să fac acolo o cercetare asupra orașului și ceva legat de patrimoniu. Încă nu știu nici eu să spun foarte multe, pentru că de-abia acum încep să fac un listă și mai multe se vor întâmpla acolo, local. Altfel, povesteam mai devreme că ajut la coordonarea proiectului Sounds like a book, un proiect foarte mișto, inițiat de Andreea Vlăduți, susținută de și organizat de Galeria Posibilă și Fundația Ștefan Câlția.
O ultima întrebare, apropo de viitor și de viitorul artei – cum te vezi tu în cinci ani în zece ani, ca artist, ca actor cultural, crezi în tine că vei rezista atât de mult?
Dacă am rezistat până acum, pot să rezist ceva timp. Pot să spun, într-un fel, cu sinceritate, mă bucur că mă aflu într-un domeniu despre care pot să spun că nu știu unde se va duce. Sper, evident, în niște lucruri super bune, pentru că, sunt multe inițiative, adică vin oameni fresh, care deschid spații sau fac proiecte noi care vin în ajutorul oamenilor din zona aceasta.