Mihai Savin

Mihai-Aureliu Savin (n. 1995) a finalizat cele trei cicluri universitare la Facultatea de Arte Vizuale și Design din cadrul UNAGE Iași, specializarea Sculptură (licență și master). Practica sa propune o cercetare a extensiilor posibile ale mediului artistic în căutarea potențialului performativ al obiectului sculpturii. Lucrările sale invită interogații la adresa împrumuturilor tehnologice și teoretice în artă, originalitatea ipotetică a producției artistice și autoritățile din lumea artei.

Când ai descoperit pasiunea pentru artă și ce înseamnă arta pentru tine?

Îmi este dificil să spun că am „descoperit o pasiune pentru artă”. Aș zice mai degrabă că am fost întotdeauna (și consider că aceasta este o trăsătură specifică copilăriei) interesat de comunicarea altor lucruri decât cele de natură pragmatică. Totodată, consider că între „artă” și „comunicare” există o relație de sinonimie. Desigur, probabil lucrul care poate virusa relația anterior propusă ar consta în faptul că intenționalitatea din spatele mesajului comunicat este cea care oferă nuanțe diferite celor două tipuri de acțiuni performative. Înțeleg că ar putea fi argumentat că arta nu înscrie doar procese (acțiuni), însă inclusiv în mediul sculptural (cel în care m-am format din punct de vedere profesional), consider că este necesară interpretarea umană a producției artistice, în absența acesteia din urmă, obiectul de artă întorcându-se înapoi către condiția sa materială, neinterpretată, procesul de comunicare delegat obiectului de către artist fiind anulat de absența unui public care să interpreteze informația înscrisă (acest lucru poate fi înțeles probabil cel mai ușor în cazul literaturii).

Descrie-te pe scurt: ce te emoționează, ce te revoltă?

Nu consider că aș putea afirma că mă revoltă un lucru sau altul, cel puțin nu în cuvinte. Mediul artistic (ca materialitate și procesualitate) în care m-am format este unul mai puțin descriptiv, și mai degrabă mut, aproape autoreferențial. Acest lucru nu înseamnă că militez pentru o practică artistică de natură ermetică, ci către experimente care utilizează gramatica limbajulului vizual pentru a comunica lucruri care pot fi interpretate (îndeosebi) în (și pentru) spațiul în care au fost realizate.

Descrie-ne viziunea ta artistică.

Lucrând în extensia mediului sculptural, aș putea susține că acesta din urmă este aproape exclusiv vocabularul utilizat (alături de neologismele tehnologiilor și teoriilor artei recente), sursele de lucru fiind extrase din domenii de studiu vecine, nededicate în original practicii artistice. Propriu-zis, încerc să construiesc exemplificări vizuale (prin exerciții care ar putea fi înscrise în practica traducerilor intersemiotice) ale unor spații teoretice, spații care, de regulă, sunt exemplificate textual pentru a comunica interpretări umane ale unor realități. Propriu-zis, încerc să transpun spațiile teoretice (care în original, nematerializate, sunt de natură universală, în mintea agentului uman) în forme estetice (care, de asemenea, au un puternic caracter universal, de altfel, părintele lingvisticii moderne, Ferdinand de Saussure, numea conceptele „sound-images” sau în original „image acoustique”).

Cine te-a influențat în drumul de până acum și prin ce?

Eu am început trei facultăți, toate de artă (aproape un semestru de pictură la Cluj, un an de grafică la Iași și ulterior licență și master sculptură tot la Iași). Același lucru pot spune și despre studiile preuniversitare, fiind între clasele a IX-a și a XII-a, la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” din Iași, în ordine consecutivă, la secțiile de design industrial, pictură și ulterior grafică. Astfel, ar fi destul de dificil să alcătuiesc o listă cu persoane (sau evenimente) care m-au influențat și modul în care au facut-o, însă pot afirma faptul că atât personalul didactic, cât și colegii din specializarea Sculptură a FAVD au contribuit substanțial la (re-)organizarea propriilor studii artistice.

Ce lucrare de-a ta îți place cel mai mult și ce înseamnă pentru tine?

„Monument în timp real”: un autoportret teoretic, propriu-zis, un sicriu realizat din sticlă temperată (a cărui producție a fost delegată către o agenție profesionalizată în prelucrarea computerizată a sticlei), construit după dimensiunile propriului corp, o moarte a unui autor „specific” (după Roland Barthes).

Care a fost momentul din cariera ta de până acum care te-a bucurat cel mai mult?

Cele două proiecte expoziționale (CTRL+Z și CTRL+P) ale studenților de la sculptură pe care le-am co-coordonat împreună cu doi colegi-profesori din cadrul specializării Sculptură (Dumitru Oboroc și Mihai Vereștiuc). Dialogurile, eforturile egale, producția propriu-zisă ș.a.m.d. au fost, din punctul meu de vedere, mai apropiate de practica unei grupări artistice, decât de o convențională expoziție de grup coordonată de cadre didactice.

Ce aștepți de la programul Accelerator?

Nu cred că-mi pot permite să am așteptări, singurul lucru pe care îl pot afirma este că felicit cu entuziasm inițiativa și susținerea moral-financiară a producțiilor artistice contemporane în spațiul public, spațiu care este, cel puțin în orașul în care profesez, dacă nu reticent, atunci cel puțin pudic în fața publicului, logica monumentului fiind în continuare singura logică utilizată în sculptura publică locală.

Ce alt artist îți place și te inspiră și de ce?

Având în vedere imposibilitatea originalității în practica artistică, după cum am ajuns să consider, am început mai degrabă să mă raportez la teoreticieni ai artei (sau altor domenii), precum Boris Groys, Claire Bishop sau Joel Best. Astfel, „furând”, sau mai degrabă, după cum este folosit în limba engleză, „apropiindu-mi” idei și ipoteze din medii teoretice, „furtul” ar putea fi argumentat (desigur, cu o notă implicită de umor) că s-ar ridica la rangul de traducere (intersemiotică).

Ce planuri de viitor ai?

Încerc să mă apropii de un punct în care intenția proprie să ocupe (aproape) în exclusivitate spațiul dintre mine și publicul potențial. În alte cuvinte, să reușesc realizarea unor prototipuri (la scară mică) a unor realități, în spirit de simulare, pentru a reuși să comunic, nu obligatoriu evident, însă cel puțin articulat, până într-un punct al universalității actelor de comunicare non-verbală, un fel de mediere lingvistică interculturală și transmedială.