Stanca Soare

Stanca Soare e o artistă vizuală franco-română. Născută în București în 1995, naturalizată în 2008 în Franța, ea concepe instalații și performanțe. A studiat la Ecole Supérieure d’Arts et Médias Caen-Cherbourg, Institut Supérieur des Arts din orașul Toulouse și la Ecole Nationale Supérieure d’Arts din Bourges (Franța). Lucrează în satul Miroși, județul Argeș,  călătorind între Paris și București. 

Expozițiile cele mai relevante din ultimii ani sunt Néons la centrul de artă Le Lieu Commun (Toulouse, Franța, 2017), Éclats – Constellation Provisoire la centrul de artă Le creux de l’Enfer (Thiers, Franța, 2020) și Ballad of Escape la MNȚRplusC (București, România, 2021). Printre performanțele publice, menționăm Inoculation la Festival pour des temps sismiques (Strasbourg, Franța, 2017), Vies Oubliées la centrul de artă Emmetrop (Bourges, Franța, 2019).

O găsiți pe Stanca pe website-ul propriu și pe profilul de Instagram.

Când ai descoperit pasiunea pentru artă și ce înseamnă arta pentru tine?

Redescopăr ciclic ce înseamnă să faci artă. În cazul meu, arta intervine ca o unealtă de expresie într-un proces lung de gândire. Sădesc în artă ceea ce nu pot spune în cuvinte. Consider că orice acțiune, ca cea de a folosi mediul de expresie vizual, face parte dintr-un proces. Pentru mine, artele vizuale sunt un filtru prin care privesc societatea și pe mine însămi. Un filtru care-mi dă libertatea de a concepe unele idei.

Descrie-te ca pe scurt: ce te emoționează, ce te revoltă?

Am un caracter cameleonic, iar acesta se simte în versatilitatea formelor pe care le folosesc. Lucrez în muzee de trei ani și mă pasionează psihologia publicului și comportamentul față de obiectele de artă. Îmi place să călătoresc să văd ce înseamnă arta pentru alte culturi diametral opuse. În timpul liber, „mănânc” cinema, literatură japoneză și benzi desenate. Am început să colecționez și macate.

Descrie-ne viziunea ta artistică: surse de inspirație, metode, mesaje pe care vrei să le transmiți publicului.

Mă folosesc de performance și instalație ca să relatez mici narațiuni legate de diferite contexte sociale și intime. Scenografiez spațiile, astfel încât ele să includă și o prezență performativă ce dă un sens dublu pieselor. Compun instalațiile cu obiecte în volum inspirate din artizanat și tehnici vernaculare, le așez ca pe un decor. Experimentez tehnici textile pe care le conectez de limbaj, transmisie și inexprimabil. Prefer să nu mă limitez.

Cine te-a influențat în drumul de până acum și prin ce?

Magali Desbazeille m-a învățat cum să structurez un performance și să fiu precisă cu sensul exprimat prin ceea ce fac. Nicolas Herubel mi-a trezit gustul pentru instalație. Artiștii care m-au influențat de departe sunt Mountaincutters și Hippolyte Hentgen. Am gravitat oarecum în jurul expozițiilor lor ca un gândăcel atras de un beculeț. Sper ca într-o zi să-i întâlnesc.

Ce lucrare de-a ta îți place cel mai mult și ce înseamnă pentru tine?

„Forgotten Lives” de la centrul de artă Emmetrop (Bouges, 2019) este lucrarea mea preferată. Vizual și conceptual, simt că am atins, cu acel performance, o claritate, o unitate pe care nu reușesc să le regăsesc. Am folosit multe bucăți textile din instalații variate și am petrecut mult timp lucrând la narațiune și la partea gestuală. Împreună cu partenera de atunci, am ajuns la un amestec a două culturi, cea rwandeză cu cea română. Împreună am compus un discurs puternic împotriva războiului, totodată păstrând o latură intimistă în modus operandi-ul nostru.

Care a fost momentul din cariera ta de până acum care te-a bucurat cel mai mult?

În 2016, când Arnaud Labelle-Rojoux a organizat „Balul Dada” în Toulouse la festivalul Printemps de Septembre. A fost primul meu „live” și prima oară când am colaborat cu un artist important. Mai mulți artiști emergenți au luat parte la colaborare, am lucrat în echipă. Unii au compus piesa sonoră pe care am intervenit, alții au compus accesoriile. Arnaud voia să organizeze un „Performance Night” bazat pe piesa „Ursonate” a lui Kurt Schwitters (1932). Am fost impresionată de energia pe care am simțit-o în momentul în care acțiunea a decurs. Faptul că o groază de tineri au venit la Centrul de Dezvoltare Coregrafică (CDC Saint-Cyprien Toulouse) numai ca să vadă performance-uri m-a uimit. Este important să fii într-o anumită stare de spirit ca să vezi un performance. Publicul este unul dintre aspectele cele mai importante.

Ce aștepți de la programul Accelerator?

M-ar bucura să văd cât am reușit să evoluez mulțumită programului. Încep de acum să-mi dau seama de efectele benefice ale mentoratului. Iau în calcul aspecte profesionale legate de buget și de organizare la un mod mai serios. Am început să strâng argumente împotriva ideii că profesia de artist ar fi numai un hobby. Sunt mulțumită că Accelerator îmi dă soluții tangibile legate de aspecte practice.

Ce alt artist îți place și te inspiră și de ce?

Îmi place foarte mult Theo Mercier pentru polivalența producției și pentru maniera de a pune piesele în spațiu. Ultima lui expoziție de la Avignon (2021) se chema „Outremonde” (”De pe lumea cealaltă”), era alcătuită numai din nisip și era performată de copii. Îmi place și Julien Creuzet pentru instalația „Ricochets, The pebbles that we are, will flow through (…)” din 2017. I-am păzit-o când era expusă la Muzeul de Artă Modernă din Paris, în 2019.

Ce planuri de viitor ai?

Nu-mi dau seama dacă planurile mele de viitor vor funcționa. Nu sunt genul care să aibă cinci expoziții simultan. Mi-aș dori să fiu selectată pentru niște rezidențe de creație și un program de cercetare postmaster la care am aplicat în Franța. Să spunem că mă concentrez pe calitatea și impactul a ce fac. Nu mi-ar place să lucrez la proiecte care nu mă reprezintă doar pentru că există oportunitatea imediată de a face asta. Cu toate astea, încă încerc să mă adaptez la contextul artistic român. Sper ca acum să reușesc să construiesc baze solide pe termen lung.

în cadrul expoziției Back to Where It All Began