Alina Ion

Sunt născută în „locul unde nu s-a întâmplat nimic” și de doisprezece ani mă aflu într-o relație de iubire-ură cu Bucureștiul. Mergând pe marginea cotidianului, prinzându-mă de detalii și încercând să abordez (percepția asupra) spațiului, probabil încă gândesc ca un pictor ascuns sub lungul și vastul termen al „interdisciplinarității”.

O găsiți pe Alina și pe profilul de Instagram și pe website-ul ei: https://alinaion.com/.

Când ai descoperit pasiunea pentru artă și ce înseamnă arta pentru tine?

Arta, ca mod de reprezentare a ceva, a fost cumva mereu aproape de mine: ca majoritatea copiilor, mai desenam când eram mică. Mai am pe undeva primul portret făcut cu pixul; ulterior, au fost cursurile de pictură pe care le-am urmat de pe la 10 ani până în clasa a XII-a, la centrul de creație din orașul în care m-am născut. În schimb, scrisul mi-a fost mereu mai la-ndemână (bad pun intended), iar după facultate, într-o etapă a artei ca mod de interpretare a ceva, mai degrabă îmi notez idei, uit de ele, apoi revin asupra lor, așa cum revin și asupra definirii artei.

Descrie-te ca pe scurt: ce te emoționează, ce te revoltă?

Mă intimidează descrierile pe scurt, cred că a alege doar câteva puncte de interes riscă să reducă o persoană la un singur tip de imagine. Ca să menționez câteva lucruri care-mi fac plăcere: de fiecare dată când trec pe lângă un aparat cu mingi de cauciuc, iau una; mersul pe jos; când am o idee, acele câteva secunde pre-mergătoare procesului de gândire ulterior; iar ce mă revoltă: deciziile din sistemul cultural care sunt în detrimentul artiștilor, în loc să îi sprijine.

Descrie-ne viziunea ta artistică: surse de inspirație, metode, mesaje pe care vrei să le transmiți publicului.

Venind dintr-o altă zonă de studiu și neavând master la arte, undeva în background rulează încă întrebări legate de (re)definirea artei, (re)definirea tehnicilor ori a mediilor, care probabil reies și din unele lucrări făcute de mine. Sursele de inspirație sunt, în general, experiențe (de lucru sau nu) personale, plimbări, lucruri ce apar întâmplător și / sau recurent și modul de a le percepe.

Cine te-a influențat în drumul de până acum și prin ce?

Au existat cu siguranță unele discuții, unele experiențe în anumite perioade, care au marcat niște momente în parcursul meu, însă nu cred că aș putea spune că am avut un mentor în adevăratul sens al cuvântului, pe termen lung.

Ce lucrare de-a ta îți place cel mai mult și ce înseamnă pentru tine?

N-aș putea spune că îmi place vreuna într-un mod deosebit, mai degrabă m-aș gândi la cea mai apropiată, nu (doar) în sensul de recentă, și anume occam’s leftovers, care este situată undeva între desen și sculptură. Lucrarea este făcută din desene tăiate din care am păstrat doar marginile, eliminând un subiect anume sau „subiectul”. Pentru mine, marchează și o tendință de (auto-)distrugere, sau, mai degrabă, o distrugere fără a implica distrugerea lucrării, ascunsă sub această lipsă a subiectului.

Care a fost momentul din cariera ta de până acum care te-a bucurat cel mai mult?

Un feedback sau o întâlnire, ca s-o numim cumva: când o persoană, care în cadrul unei expoziții (why does it feel like my eyes don’t belong to me, de la Galeria Posibilă) în care aveam o cameră haotică, a găsit într-un colț niște hârtii mototolite – note mai personale asupra lucrării, pe care nu le-am publicat nicăieri – și a stat cu mine să le citească, să discutăm, pe podea.

Ce aștepți de la programul Accelerator?

Cred că în punctul în care ne aflăm așteptările sunt mai degrabă din partea noastră, adică de la noi. Mi-au plăcut și au fost de ajutor overview-urile / prezentările de la început, m-au surprins plăcut și discuțiile ulterioare, mai concentrate pe anumite teme dar și deschiderea mentorilor. Ziceam că așteptările sunt de la noi, pentru că știu că, dacă am o întrebare, întâmpin o situație, în care expertiza unuia dintre mentori ar putea fi de ajutor, există cineva căruia îi pot cere un sfat, cu care pot iniția un dialog, ceea ce este destul de important pentru mine în etapa aceasta.

Ce alt artist îți place și te inspiră și de ce?

Probabil la orice artist există lucrări care-mi plac mai mult și altele care-mi plac mai puțin. Aș putea nota mai degrabă câteva din lucrările (așa cum mi le amintesc acum) care au rămas cu mine în ultimii ani, care mi-au plăcut și îmi plac: untitled (1998), kunsthalle bern, Katharina Grosse; Tentative de dressage d‘une caméra (1971), Jacques Lizene; o anumită lucrare din seria Ballast (2008), Jo Ann Callis; untitled (2018), Tatiana Trouvé, (seria Les dessouvenus); An Abandonment was accountable for the accumulation of acid after dark / Punctuated Remains (2015), Anne Hardy, Pierrick et Jean-Loup font du foot (1994), Pierrick Sorin ș.a.

Ce planuri de viitor ai?

Nu am abordat partea asta foarte strategic, poate până acum doi ani mi se părea important să expun, acum mi se pare mai important să fiu relativ ok cu lucrările mele, să le accept; și dacă vor mai exista programe, apeluri, rezidențe, care cred că se potrivesc sau m-ar ajuta, să aplic la ele.

în cadrul expoziției Back to Where It All Began